Festivalurile literare și de film din Tiflis au devenit, în 2025, spații de rezistență pentru georgienii proeuropeni. În sălile pline, publicul încearcă să păstreze legătura cu Europa, în timp ce tot mai mulți tineri și străini care și-au construit viața în Georgia pleacă din țară.
La Festivalul Literar de la Tiflis, organizat în septembrie 2025, participarea a fost mai mare ca niciodată. Scriitorul islandez Sjón a spus că forțele populiste, fasciste și fundamentaliste vor să-i facă pe oameni să nu se mai întâlnească, să piardă contactul și să se simtă singuri.
Prezența invitaților străini a fost primită cu recunoștință, dar absența altor persoane apropiate de Georgia a fost resimțită ca un semnal dureros. Mulți europeni stabiliți la Tiflis de zeci de ani au început să plece, după ce veniseră în anii ’90 în misiuni umanitare și rămăseseră în oraș.
Și tinerii georgieni părăsesc țara discret. Unii continuă să fie activi pe rețelele sociale, însă încearcă deja să se mute la Lisabona, Dublin sau Berlin. Comunitatea georgiană este prea mică pentru a forma adevărate diaspore în străinătate, iar plecările riscă să disperseze tocmai partea societății care gândește critic și refuză lingușirea.
Cultura, refugiu pentru protestatari
Pentru cei rămași în Georgia, festivalurile sunt printre puținele locuri în care pot respira fără tensiune. Acolo se întâlnesc oameni cu valori comune și își spun cât de mult se bucură să se vadă într-un spațiu cultural, nu doar la manifestații.
Criza politică a început să se adâncească după 28 noiembrie 2024, când premierul Irakli Kobakhidze a anunțat suspendarea unilaterală a procesului de aderare a Georgiei la Uniunea Europeană până în 2028. De atunci, protestele au continuat în întreaga țară.
La festivalul literar a fost păstrat un scaun gol pentru poetul Zviad Ratiani. Cu două luni înainte, acesta provocase deliberat arestarea sa, repetând gestul jurnalistei Mzia Amaghlobeli, aflată la rândul ei în detenție politică după ce a lovit un polițist.
Lovitura nu a fost puternică, însă a avut o încărcătură simbolică. Ratiani a vrut să transmită un exemplu și să întărească determinarea celor care contestă puterea. La proces, poetul a rămas în picioare, și-a făcut permanent țigări și a refuzat să se așeze pe scaunul acuzaților; acum se află în închisoare.
În toamnă, doi foști diplomați care își pierduseră locurile de muncă au propus organizarea unor întâlniri lunare despre literatură și cinema. La evenimente au venit foști colegi ai lor, dar și mai mulți ambasadori pensionați, iar publicul a inclus persoane cu zeci de ani de experiență diplomatică, devenite inutile pentru actuala administrație de la Tiflis.
Prima întâlnire a fost dedicată patriotismului și militarismului în literatura japoneză. Sala a fost plină, iar publicul, format în mare parte din foști diplomați, a fost descris drept unul dintre cele mai receptive întâlnite până atunci.
Actori transformați în simboluri
La începutul lui decembrie a avut loc Festivalul de Film de la Tiflis. Numele cel mai des rostit de pe scenă a fost cel al actorului Andro Chichinadze, devenit între timp deținut politic și simbol al rezistenței.
Chichinadze fusese cunoscut ca un actor tânăr, talentat și ambițios. În timpul filmărilor unei pelicule de război, un dispozitiv pirotehnic a explodat lângă urechea sa, provocându-i sindroame de depersonalizare și derealizare.
Plimbările pe munte i-au redus simptomele, care dispăreau de la o anumită altitudine. Actorul a început să practice alpinismul și și-a propus să urce cele mai înalte vârfuri de pe fiecare continent, urmând să filmeze o producție despre acest proiect.
El a cerut ajutor pentru scenariu, iar planul era ca, după ascensiunea pe Kilimanjaro, să fie realizat primul episod. În loc să ajungă însă în Tanzania, Chichinadze a fost închis sub acuzația de violență de grup, alături de persoane pe care nici nu le cunoștea înainte. În închisoare, a ajuns apropiat de acei oameni și este considerat acum un erou al opoziției.
Filmele proiectate la Tiflis au fost privite prin prisma represiunii. Printre ele s-a aflat o nouă producție a regizorului ucrainean Sergei Loznitsa despre represiunea stalinistă, într-un moment în care cultul lui Stalin pare să revină în Georgia.
Propagandiștii oficiali vorbesc încă prudent despre fostul lider sovietic, însă trolii asociați guvernului îi laudă tot mai des măreția. În paralel, profesori obscuri și pseudocercetători promovează ideea unei civilizații georgiene excepționale, într-o renaștere a celor mai radicale forme de mesianism național.
Europa, între film și realitate
Proiecția filmului „Nouvelle Vague”, regizat de Richard Linklater, a provocat una dintre cele mai puternice reacții ale festivalului. Spectatorii nu au plecat imediat după final, ci s-au îmbrățișat, au fumat împreună și au vorbit despre prietenii și rudele care nu reușiseră să vadă filmul.
O participantă întâlnită și la proteste a spus că georgienii fac parte din Europa și că autoritățile încearcă să-i desprindă de acest spațiu. Filmul, dedicat perioadei în care tânărul Jean-Luc Godard și colaboratorii săi realizau „À bout de souffle”, a fost perceput ca un omagiu adus unei Europe admirate și dorite, dar tot mai greu de atins.
Pentru narator, pelicula a reactivat amintirea părinților săi, care au văzut filmul lui Godard la aproximativ două decenii după lansare, în perioada sovietică, când producțiile occidentale ajungeau cu întârziere. Ei vorbeau despre personajul interpretat de Jean-Paul Belmondo, despre Jean Seberg, despre limbajul cinematografic inovator și despre Paris, un oraș care părea să existe doar în cărți și filme.
Filmul a devenit apoi parte din propria sa poveste de dragoste. La prima întâlnire cu o fată care i-a spus că este producția ei preferată, a imitat gestul lui Belmondo, trecându-și degetul mare peste buze în timp ce ținea o țigară. Ea nu a înțeles referința și a crezut că are ticuri nervoase.
În sălile festivalului, nostalgia pentru Europa se amestecă astfel cu frustrarea prezentului. Publicul este format aproape exclusiv din persoane proeuropene, care speră că eforturile oamenilor curajoși nu vor fi învinse, dar absența invitaților străini lasă impresia unei izolări tot mai apăsătoare.
Un festival fără resurse
Festivalul Internațional de Film de la Tiflis a avut mereu bugete mici, însă ediția din 2025 a fost descrisă drept deosebit de săracă. În anii anteriori, evenimentul atrăgea invitați internaționali dornici să susțină cursuri și conferințe, iar unele dintre prieteniile legate acolo au continuat de-a lungul timpului.
Singurul invitat străin al acestei ediții a fost actorul care îl interpretează pe Benito Mussolini în filmul italian „Duse”. Pelicula a deschis festivalul, iar o scenă de aproximativ zece minute cu Mussolini a fost ratată de unul dintre spectatori, care adormise în timpul proiecției.
După film, actorul a urcat pe scenă, având fizionomia asociată personajului — gât gros și maxilar pătrățos — și a spus că Tiflis este un oraș superb, mulțumind publicului. Prezența sa a părut cu atât mai neașteptată cu cât festivalul nu a mai avut aproape niciun alt invitat internațional.
Explicația pentru alegerea filmului de deschidere a fost găsită în afara sălii: în foaier se afla un bufet cu mai multe sticle de vin oferite de Ambasada Italiei. Gestul a accentuat impresia de improvizație și de lipsă de resurse a evenimentului.
Protestele merg mai departe
După încheierea festivalurilor, manifestațiile au continuat, la fel ca viața de zi cu zi într-o țară în care legile restrictive sunt adoptate tot mai rapid. Opoziția nu dispune de bani, forță fizică sau arme și nu pare să inspire teamă autorităților, însă provoacă iritare guvernului și celor care au ales conformismul.
Susținătorii puterii au început să se autodefinească drept „tradiționaliști”. Ei folosesc eticheta „liberal” pentru aproape întreaga populație proeuropeană, indiferent de poziționarea politică a oamenilor, și rostesc acest cuvânt cu o ostilitate tot mai evidentă.
În Tiflis, orașul devine astfel mai apăsător pentru cei care contestă direcția guvernului. Tradiționaliștii reacționează din resentiment față de liberali și ajung să respingă chiar și gesturile de compasiune asociate acestora, precum îngrijirea câinilor fără stăpân.